Istoria acestor ţinuturi este legată de „movila” Cremenea,  unde  au fost descoperite urme de  cultură materială de  tipul Cris şi Gumelniţa  cu ocazia unor  săpături arheologice, demonstrând că  locuitorii acestei comune îşi au rădăcinile adânc înfipte în străfundurile vremurilor.

Există documente care spun că între anii 1825 – 1830 un boier de origine greacă, Ioan  Emanuil S. Gerassy, proprietarul la acea vreme a moşiei Fundeni, a cumpărat pământuri pe raza judeţului Buzău, printre care şi Siliştea, Rotunda şi Câmpineanca, actualul teren al Gherăseni-ului. Motivul care l-a determinat pe boier să facă această investiție se pare că ar fi fost,  în primul rând  fertilitatea terenurilor din zonă şi în al doilea rând faptul că legătura dintre  moşia de la Fundeni, unde locuia la acea vreme Gherassy cu familia şi terenurile achiziţionate lângă Buzău, se putea face cu poștalionul, existând o astfel de stație chiar pe terenul fostului sat Cremenea. Acest lucru îi înlesnea  boierului posibilitatea de a face naveta între cele două moşii pentru a-şi  administra afacerile.

Scriitorul Vasile Alecsandri, deghizat într- un oaspete francez, în anul 1842, a făcut o călătorie cu poştalionul pe ruta  Bucureşti  – Balta  Albă, poposind la staţia de poştă de la Cremenea pentru schimbarea cailor.  Interesant  este faptul că această  călătorie l-a inspirat  să scrie  nuvela  Balta Albă.

Strămutând clăcaşii pe aceste meleaguri pentru muncile câmpului, Ioan Emanuil Gerassy formează primul nucleu al satului în jurul staţiei de poştă, la Cremenea.  În anul 1841, construieşte o frumoasă biserică în partea mai înaltă a zonei, ferită de pericolul unor posibile inundaţii, în jurul căreia  muncitorii își construiesc casele, constituindu-se astfel satul Gherăseni. În pisania veche, scrisă în piatră cu litere chirilice, este menționat faptul că biserica a fost ridicată la  data de 15 august 1839, iar în pisania nouă se precizează că la 1863 biserica a ars în întregime, fiind ridicată din temelii, în numai 5 ani, de singurul  fiul  al lui Gerassy, Nicolae. Portretul acestuia se află pictat în interiorul actualei biserici. Astăzi biserica arată foarte bine suferind de-a lungul timpului mai multe renovări și refaceri ale picturii.

În acea vreme, după cum precizează cunoscutul intelectual buzoian  Basil Iorgulescu  în lucrarea Dicţionar geografic, statistic economic şi istoric, aşezările căpătau denumirea după numele proprietarului moşiei celei mai întinse din zonă.  Aşa se explică  cum s-a întâmplat de  localitatea Rotundeni și-a luat numele  de Gherăseni, după numele boierului Gherassy.

Comuna este locuită astăzi de un număr de aproape 3340 de locuitori, mai toți agricultori și crescători de animale. Meșteri pricepuți, dar într-un număr destul de redus, duc mai departe cu măiestrie meșteșuguri vechi. Fierari, dogari mai lucrează și azi după metode vechi transmise din generație în generație pentru nevoile lor și ale altora.

În trecut, femeile se ocupau cu gospodăria, creșterea și educarea copiilor, dar erau și neîntrecute țesătoare. Toată îmbrăcămintea textilă, lucrurile ce împodobeau casele, de la țolurile cu motive populare simple până la cuverturi și ștergare cu modele complexe, ce se  pot compara cu adevărate opere de artă, erau făcute de către femeile mai în vârstă împreună cu cele tinere.Chiar și în zilele noastre femeile din Gherăseni mai fac după aceleași  tehnici lucruri cusute sau țesute în război, de-ți este mai mare dragul cu câtă răbdare și dragoste de frumos păstrează aceste tradiții.

Dacă în vremea comunismului,  munca oamenilor era organizată în Cooperativa Agricolă de Producţie, asistăm în zilele noastre la schimbări majore, aşa încât  agricultorii îşi lucrează în particular terenurile, existând pe raza comunei și câteva asociații.

Parte bună din tinerii  cu familii fie lucrează la oraș, fie au luat drumul străinătății pentru un trai mai bun, unii au plecat cu întreaga familie, alții lăsând copiii în grija bunicilor sau a altor rude apropiate.

Biblioteca comunală din Gherăseni funcționează din anul 1952, dar se pare că ar  fi luat fiinţă mult mai înainte de aceast an, neexistând însă  documente care să ateste acest lucru, rămâne doar o presupunere. Numele întemeietorului comunei  Ioan S Gherassy a fost  atribuit bibliotecii comunale în anul 1992, drept omagiu. Pe frontispiciul bibilotecii se află  o placă comemorativă închinată patronului spiritual, dezvelită cu ocazia acestui eveniment.

În ultima vreme  Biblioteca comunală Gherăseni a suferit un proces de reabilitare, atât fizică cât și morală. A reușit să-și schimbe  aspectul interior și exterior, ajungând ca astăzi să-și  întâmpine utilizatorii  într-un mediu curat și primitor.

Aici, sub îndrumarea dnei. bibliotecar Marioara Păun, pe lângă împrumutul de carte au loc diverse activităţi dedicate copiilor şi nu numai.

Prin programului naţional  Biblionet – lumea în biblioteca mea,  biblioteca comunală a fost selectată printre primele biblioteci din județ pentru înființarea Biblionet-ului. Au fost primite  4  calculatoare, scanner, imprimantă, videoproiector, având  astfel posibilitatea organizării în condiţii bune a unor evenimente.

Căminul Cultural a fost înfiinţat de cel mai apreciat preot al parohiei Gherăseni, respectiv Preotul Ion Neamu, ocupând la început şi funcţia de preşedinte al acestuia. În anul 2008 numele distinsului preot a fost atribuit acestui lăcaş de cultură şi aprobat prin Hotărârea Consiliului Local. De-a lungul timpului, Căminul Cultural a fost gazda unor diverse forme de manifestări, de la serbări şi spectacole, la film pentru copii şi tineret, existând cu ani în urmă chiar şi formaţii corale, echipe de teatru, brigăzi artistice şi formaţii de dansuri.

În sala de dans a Căminului Cultural, reabilitată, se desfăşoară activităţi noi din sfera educaţiei sportive, respectiv tenis de masă şi de curând, un curs de karate pentru copiii sub 10 ani. Această sală poate fi închiriată de cetăţeni pentru diverse evenimente (nunţi, botezuri, aniversări, pomeni).

Nici sala de spectacole nu este mai prejos, cu o capacitate de 160 de locuri, cu gresie, mobilier nou, scenă, cortină pe măsură, staţie pentru amplificarea sunetului, oferă condiţii decente pentru diverse manifestări, la care participă copii, adolescenţi, sau personae adulte, funcţie de specificul fiecăreia.

Școala

Şi învăţământul are, într-o oarecare măsură, legătură cu familia Gherassy. Generaţii de copii au  urmat cursurile primare într-o clădire ce a aparţinut familiei Gherassy până în martie  1977, când acel cutremur care a zguduit România a transformat-o  într-o ruină.Clădirea există şi astăzi, din nefericire tot ruină a rămas,  o eventuală  renovare poticnindu-se de imposibilitatea recăpătării proprietăţii publice de către Primărie.

Şcoala Gimnazială Gherăseni funcţionează într-un  local modern, situat în centrul satului, pe Str. Ioan Gherassy nr. 323.Prin desfiinţarea celor două locaţii din satele Sudiţi şi Cremenea, cursurile se desfăşoară numai în şcoala coordonatoare din satul Gherăseni şi la Grădiniţa cu Program Normal, unde cadre didactice bine pregătite asigură programul de instruire şi educare unui număr de 316 elevi, începând cu cei mici ,preşcolarii şi terminând cu elevii din clasele a VIII-a.

În prezent şcoala este condusă de d-nul Prof.Mădălin Podgoreanu, ocupând funcţia de director al instituţiei.

Meşteşugarii rurali, care lucrau odinioară în Gherăseni pentru nevoile lor, ale consătenilor sau ale altor oameni din satele învecinate, şi-au pierdut importanţa pe măsură ce produsele industriale s-au înmulţit. Foarte puţine dintre tradiţiile meşteşugăreşti se mai continuă şi astăzi. Prezentarea de faţă se va opri doar asupra câtorva din cele care au avut un rol important în viaţa gherăsenarilor.

Ţesutul era o ocupaţie exclusivă a femeilor. O întreagă gamă de operaţiuni, la a căror tehnică era nevoie de multă experienţă, permitea femeilor să facă pentru familia lor tot ceea ce era îmbrăcăminte textilă, dar şi ţesături pentru împodobirea caselor. În grija lor erau toate operaţiunile legate de lucrul hainelor şi a ţesăturilor. Începând de la cultivarea locului de cânepă şi in, preparare a firelor, ţesutul propriu-zis, la croirea materialelor şi împodobirea lor cu diferite modele de cusături, necesita cunoaştere şi mai ales îndemânare. Să nu uităm că lâna, una dintre materiile prime de bază, trecea prin multiple operaţii de prelucrare până ajungea fir bun pentru lucrat. Multe dintre obiectele de îmbrăcăminte, cu precădere cele pentru anotimpul rece şi ţoluri pentru casă, erau confecţionate din lână. Tunsul oilor era singura operaţiune ce revenea bărbaţilor. Lâna tunsă era apoi spălată, albită prin expunere la soare, trasă şi toarsă. Pentru coloratul firelor se practicau reţete simple. Femeiea trebuia să ştie să identifice fiecare plantă, să ştie ce parte a plantei se foloseşte, în ce anotimp să o culeagă şi lucru de mare importanţă, ce culoare scoate din ea şi cum să fixeze culorea pe fire. Folosirea ceastor coloranţi naturali garanta durabilitatea culorilor şi permitea obţinerea unui număr crescut de nuanţe.

Este lesne de înţeles că nu era de ajuns să ai numai materia primă pentru ţesut, respectiv in, cânepă şi lână, ca să te apuci de lucru. Cel mai important element îl constituia războiul de ţesut. Format dintr-un ansamblu de piese din lemn, având fiecare un rol bine determinat în procesul ţesutului, războiul era nelipsit din casele ţărăncilor de odinioară.

În sfârşit, ultima fază necesară pentru a se putea pune războiul era urzitul. Nu oricine ştia să urzească. În sat la noi o singură femeie cunoaşte tainele acestui procedeu, Cocor Susana. Ornamentarea lucrului se obţinea din năvăditură sau din alesătură cu mâna. În primul caz se realizau motive geometrice plane, monocrome, iar în al doilea caz motive în relief, policrome. De altfel, în ambele cazuri ornamentarea putea fi liniară şi dungată sau în câmpuri cu alesături.

S-au remarcat multe femei în Gherăseni, care ţeseau şi mai ţes şi astăzi macaturi, ştergare, preşuri pentru casa lor, măiestria lor făcându-le cunoscute şi în satele învecinate.Nu dăm nume spre a nu nedreptăţi pe careva. Modele de o varietate destul de mare, deşi se repetau nu semănau întru totul unele cu altele, rezultând astfel tesături unice în felul lor.

Ştergarele ţesute în război sau cele cusute în punct de muscă, ocupau un loc important în preocupările femeilor din sat, utilitatea lor fiind foarte diversă: la gătitul icoanelor, la nunţi, botezuri şi înmormântări. Mai rar, ştergarele scoase din lada de zestre, se folosesc şi astăzi la câte o înmormântare puse la steag sau cruce.

În zona noastră, unde iernile sunt reci, femeile tricotau tot felul de piese de îmbrăcăminte din lână: mănuşi, fulare, pulovăre, fuste, ilice, pentru a se proteja împotriva frigului. Într-o măsură mai mică, chiar şi în zilele noastre, încă se mai practică aceast meşteşug. Cusutul podoabelor de interior ajung astfel să ocupe un loc important în preocupările femeilor pe perioada iernii. Carpete, ştergare, şervete, feţe de masă, feţe de pernă, perdele sau tablouri lucrate manual decorau odăile de altădată. Principala sursă de inspiraţie o constituia cusăturile de pe piesele vechi păstrate din bătrâni. Se întâlnesc motive florale, elemente geometrice cum ar fi: rombul, linia dreaptă în diferite combinaţii; motive zoomorfe şi avimorfe precum : cerbul, cucul, cocoşul, privighetoarea etc.

Constatăm în zilele noastre o evidentă schimbare în decorarea interioarelor caselor gherăsenarilor, concepţia despre viaţa oamenilor din trecut destrămându-se încetul cu încetul, procesul accentuându-se pe măsură ce s-au impus mijoacele moderne de răspândire a culturii.

Cu toate că fiecare familie se străduia să-şi facă singură toate cele trebuincioase în gospodărie, uneori era nevoită să recurgă la ajutorul meşterilor.Cojocarii, deşi într-un număr foarte redus, unul sau doi în tot satul, lucrau îmbrăcămintea din piele, confecţionând bunzi, cojoace, cojocele, scurteici cu gulere din blană de vulpe, căciuli din piei de miel. Această meserie răspundea unei nevoi reale, aceea de a purta haine călduroase pe timpul sezonului rece. Pieile, nu numai cele de vită, ci şi cele de oaie, capră, ori vulpe, nu se puteau folosi crude. Procedeul de prelucrarea pielilor, în vederea folosirii lor de către cojocar, purta denumirea de argăsit. Decorul cojoacelor în zona noastră creează o diversitate de ornamente. Ele capătă forme discrete, simple, din meşină colorată, aplicate doar pentru marcarea marginilor şi pieptului.

Uneltele de lucru necesare desfăşurării activităţilor dintr-o gospodărie făceau şi ele obiectul unor meşteşuguri. De pildă, fierarii erau puţini la număr într-un sat şi tocmai din acest motiv erau şi căutaţi. Priceperea lor mai mare decât a sătenilor de rând i-a ajutat, fără îndoială, să se facă cunoscuţi şi în satele vecine, unii ajungând să-şi facă un renume din aceasta.

Tehnica de lucru a fierarilor este binecunoscută. Metalul brut trebuia supus unor temperaturi înalte prin expunere la foc, jarul fiind întreţinut cu ajutorul foalelor şi, prin bătăi repetate cu ciocane masive desăvârşea unealta. Părţile metalice ale căruţelor, fierăria ce susţinea oiştea căruţei, potcoavele pentru cai, toate erau făcute de meşterii fierari. În această privinţă merită să fie remarcat meşterul fierar Cucu M. Vasile, care mai practică această veche meserie.

Alţii erau, rotarii, meşteri ce puteau prin tehnici speciale să facă roţile pentru căruţe, la acea vreme, cel mai la îndemână mijloc de transport.

O prezentare a meşteşugurilor din satul nostru nu se poate încheia fără a aminti, câtuşi de puţin şi de existenţa altor meseriaşi. Mai întâi vorbim despre lemnari. Lucrul lemnului nu era la îndemâna oricui. Trebuia să ai cunoştinte, pricepere şi precizie ca să faci scheletul unei case, apoi uşile, ferestrele şi toate elementele din lemn necesare la ridicarea ei. Femeile aveau şi ele rolul lor, lipeau pereţii cu pământ galben în amestec cu balegă de cal, apoi le văruiau. Unii meşteri lemnari erau preocupaţi să facă doar obiecte din lemn, sau mobilier. De exemplu, putem aminti despre meseria de dogar. Meşterul dogar, Ionaşcu St. Nicolae, mai lucrează şi astăzi după aceleaşi metode de odinioară. Folosindu-se de scule rudimentare, cu răbdare, migală şi pricepere, repară butoaie de vin, butoiaşe de ţuică, tocitori ,execută şi repară piese din lemn ce fac parte componenţa căruţelor ori şaretelor.

Sobarii construiau sobele necesare în orice gospodărie, atât pentru încălzirea locuinţei, cât şi pentru prepararea hranei. Sobele, fie ele oarbe, fie cu plită, de obicei erau lipite şi văruite. Deşi mai există şi astăzi meşteri sobari, de remarcat o schimbare în ceea ce priveşte materialele folosite, sobele de teracotă luând locul celor tradiţionale; numai în casele bătrâneşti se mai găsesc sobele de altădată.

Într-o regiune ca a noastră, în care agricultura a fost şi este predominantă, este normal ca morile să facă parte din decor. Morarul ştia toate secretele transformării grăunţelor în mălai ori făină. Dacă în trecut erau mişcate de animale, astăzi întreaga maşinărie este acţionată de motoare de mare putere.

Tradiţiile şi datinile din prejma sărbătorilor de iarnă la Gherăseni, ca de altfel în multe alte localităţi din sudul județului, comparativ cu cele ale comunităţilor din arealul colinar şi montan, sunt mai restrânse.

Ignatul este primul moment din cadrul sărbătorilor de iarnă, spre sfârşitul postului, pe 20 decembrie, când fiecare gospodar îşi taie porcul pe care l-a hrănit spre îngrăşare un an întreg. De Ignat se crede că porcul îşi vede sângele în apa care i se dă să bea.

Tăierea porcului presupune un întreg ceremonial, precum: tăiatul, pârlitul, apoi acoperirea porcului proaspăt pârlit şi curăţat cu o pătură pentru înăbuşirea şoriciului şi încălecatul porcului de către copiii (fiii ori nepoţii) gospodarului, pentru a fi sănătoşi tot anul.Urmează crestarea şoriciului din fruntea porcului în formă de cruce, presărarea cu mălai şi sare în crestături. Gazda, dă să guste şoriciul din jurul crestăturii în primul rând copiilor prezenţi pentru a fi fruntaşi, apoi și adulții se înfruptă din bunătatea de șorici.

Urarea Să-l mâncaţi sănătoşi ! însoţeşte băutul ţuicii şi la sfârșit are loc pomana porcului, când se prăjesc în tuci bucăţi de carne şi măruntaie din animalul abia sacrificat, rezultând delicioasa tochitură.

Animalul sacrificat este porţionat. Şunca, tăiată în bucăţi dreptunghiulare se pune la sare pentru o săptămână, după care se afumă, se dă cu boia spre a fi bună de consum până la Paşte. Grăsimea se topeşte la foc potrivit în tuci, pe pirostie, o parte va fi folosită pentru conservarea cărnii şi a cârnaţilor, iar restul pentru prepararea hranei pe toată perioada iernii.

Din carnea proaspăt tocată, sărată şi contimentată după gust cu usturoi, boia, piper şi cimbru, se fac trandafirii sau cârnaţii în maţele subţiri, curăţate în prealabil de gospodina casei, iar cartaboşii în maţul gros. Prin fierberea căpăţânii şi a unor bucăţi de carne şi organe se obţine suficientă materie primă pentru a umple stomacul, rezultând un alt preparat delicios, toba. Piftia se prepară din ciolanele porcului prin fierbere la foc mic. Oasele, carnea şi cârnaţii se conservă în untură, după ce au fost prăjite nu foarte tare spre a-şi păstra toate aromele.

Crăciunul, sărbătoarea naşterii lui Isus Hristos, era considerat în trecut drept sfântul cel mai bun, un om bătrân sau stăpânul staulului unde s-a născut Hristos.

O mulţime de credinţe, restricţii comportamentale, practici magice sau manifestări spectaculoase marchează sărbătoarea Nașterii Domnului. Perioada dintre Crăciun şi Bobotează se numeşte din bătrâni câşlegi.

Începând de acum şi până la Bobotează, la Gherăseni se obișnuia să se apeleze la practici străvechi pentru aflarea viitorului. Felul în care creşte grâul semănat mai înainte într-un vas prevestea cât de bogat va fi anul următor. În noaptea de Anul Nou, aproape la fel de peste 100 de ani, femeile află dacă noul an agricol va fi ploios sau secetos cu ajutorul calendarului de ceapă. Astfel, se iau douăsprezece foi de ceapă, fiecare primeşte numele unei luni ale anului, se aşează seara într-o copăiţă şi se presară sare, aceeaşi cantitate, în fiecare coajă. Dimineaţa se poate vedea cât de ploioase vor fi lunile anului după cantitatea de apă din fiecare coajă.

Perioada sărbătorilor de iarnă era propice prognosticărilor de tot felul, referioare la caracteristicile anului care începe, dar şi la soarta omului. Se spune că dacă în prima zi a Anului Nou, când se umblă cu semănatul, prima dată vine o fată , înseamnă că porumbul va rodi bine în anul care tocmai a început, iar dacă vine un băiat, va fi un an bun pentru grâu.

In ziua de Crăciun, când se prăznuieşte Naşterea lui Isus Hristos, oamenii dacă merg la biserică, îngrijit îmbrăcaţi, se spune că aşa vor fi tot anul, precum şi în ziua de Anul Nou când este Sfântul Vasile.

Tinerele aflate la vârsta căsătoriei îşi pot afla ursitul la Anul Nou sau la Bobotează, seara sau noaptea. Astfel, puteau afla peste câţi ani se vor mărita dacă mergeau la grajd şi numărau loviturile de picior pe care le dădeau unei vaci culcate pentru a o face să se ridice, zicând Hăi la unu ! Hăi la doi! .

Pentru aflarea ursitului se practica si obiceiul parilor de la gard. In seara de Anul Nou pe întuneric şi legate la ochi, fetele numărau parii de la gardul curţii, oprindu-se la unul, pe care îl lega cu o basma. Dimineaţa, descoperind cum arăta parul, drept, strâmb, cioplit, necioplit, însemna că aşa era şi ursitul.

O altă practică pentru aflarea caracteristicilor ursitului era pusul străchinilor în noaptea Anului Nou. Se strângeau mai multe fete la o gazdă. Aici, gazda pregătea obiceiul în felul următor: se adunau 9 obiecte diferite din casă şi se ascundeau sub străchinile aşezate pe o masă cu faţa în jos, fără ca fetele să vadă. Fiecare fată îşi alegea o strachină . Interpretarea obiectului găsit scotea la iveală calităţile viitorului soţ: pâinea era semn că va fi soţ bun si va avea grâne multe, banii, că va fi bogat, pieptenele, că va fi dinţos, oglinda, că va fi frumos, ardeiul, că va fi rău, tăciunele, că va fi urât, foarfeca- croitor, inelul – subţirel, ac – cizmar.

De Bobotează, fetele de măritat ţineau toată ziua post negru. Seara mâncau o turtă sărată, nedospită “ca logodnicul să-i dea apă în vis”, iar sub pernă puneau fir de busuioc de la preot. La streaşina casei se punea fir de busuioc, se lăsa până dimineaţa, ca să afle dacă vor avea noroc şi dacă viitorul soţ va fi bogat sau sărac după gheaţa sau promoroaca strânsă pe plantă. De Bobotează, la miezul nopţii fata de măritat îşi putea vedea ursitul dacă se aşeza goală în faţa unei oglinzi mari lângă care erau aprinse lumânări.

Sărbătorile de iarnă sunt marcate de manifestări specifice ce au loc începând cu Ajunul Crăciunului şi continuând până la Sfântul Ion: ajunul, steaua, plugul, pluguşorul, capra , semănatul, sorcova.

Vestea naşterii lui Isus Hristos era adusă de grupurile de copii sau tineri care umblă cu Steaua în perioada dintre Sfântul Nicolae ( 6 decembrie ) şi Crăciun. Băieţi şi fete de vârste mici, având ca element simbolic o stea din lemn acoperită cu hârtie poleită şi în mijloc cu o icoană, cântau steaua la fereşti şi primeau bani.

Cu două zile înainte, în noaptea şi în dimineaţa zilei de Crăciun, se mergea cu Moş Ajunul. Obiceiul se mai numeşte la Gherăseni şi Bună dimineaţa şi se păstrează şi astăzi neschimbat. Gospodarii îi aşteptă cu porţile deschise, cu lumina aprinsă şi le dăruiesc covrigi, nuci, mere şi chiar gogoşi calde. Aceştia îşi cântă urarea în faţa uşii, primesc darurile şi pornesc la altă gospodărie.

În Ajunul Anului Nou, dimineaţa şi seara, se organizează Plugul, care se mai numeşte şi Plugul ăl mare spre a fi deosebit de Pluguşor. De fapt, Plugul şi Pluguşorul sunt două forme ale aceluiaşi obicei, deosebite prin faptul că cei mici merg cu Pluguşorul , iar flăcăii cu Plugul ăl Mare. O parte dintre aceste obiceie se mai practică şi în zilele noastre. Obiectul principal al Plugului era un plug adevărat la care înhămau doi cai sau boi pentru a trage o brazdă în ograda gospodarului unde urau. Plugul era împodobit cu brazi , hârtie colorată, panglici şi busuioc. Caii, deasemenea, erau împodobiţi cu funde colorate, crenguţe de bard şi clopoţei. Plugarii umblau călări şi mai aveau cu ei bice frumos împodobite cu canafi coloraţi şi clopoţei, cu buhai împodobit cu brad şi hârtie colorată. Prezenţa clopotelor şi a tălăngilor întregesc alaiul. Flăcăii îmbrăcaţi îngrijit, în costume populare se opreau la casele fetelor de măritat. Darurile primite de plugari erau : colaci, covrigi, fructe, carne, cârnaţi, şuncă, băutură . La sfârşitul colindatului flăcăii care au umblat cu Plugul se strângeau la o gospodărie şi petreceau cu lăutari,ospătându-se din bucatele strânse, când spărgeau plugul .

Între Pluguşor şi Plugul ăl Mare există deosebiri importante. Astfel, în afară de vârsta oficianţilor, de momentul zilei în care este practicat, se remarcă absenţa element specific de recuzită, plugul.

De Anul Nou se mergea cu Capra, obicei ce presupunea un flăcău acoperit cu un macat multicolor, purta coarne îmbrăcate sau înfăşurate cu flori, clopoţei, busuioc, având între ele panglici, cu un bot asemănător botului de cerb, clămpănind încontinuu.

Se ştie din vechime că ţiganii umblau cu un urs adevărat, care era pus să-i calce pe spate pe suferinzii de anumite boli, în credinţa că astfel se vor însănătoşi.

În dimineaţa zilei de Anul Nou copii merg cu Sorcova, obicei care în prezent se practică în forme asemănătoare. Obiectul principal era un buchet de flori artificiale din hârtie colorată prinse pe un băţ. Copiii umblau pe la rude, îi sorcoveau pe cei din gospodărie, primind în dar bani. Tot în prima zi a Anului Nou se umbla cu Semănatul. Copiii în vârstă de până la 10 ani umblau în grupuri mici sau individual cu trăituţe pline cu semninţe de grâu, ovăz, secară, cânepă pe care le presarau în curte, în casă şi în faţa gazdei, semn al rodniciei în anul ce a venit. Colindătorii erau răsplătiţi cu bani, dar se mai dădeau şi colaci, covrigi, nuci şi mere.

Ciclul sărbătorilor de iarnă se încheie cu Boboteaza şi cu Sfântul Ion când, aşa cum am arătat mai înainte, fetele de măritat îşi puteau afla ursitul prin practici magice.

Mişcarea în general, dar mai ales mişcarea în aer liber, trebuie să facă parte din viaţa oricărui copil sau adolescent, contribuind astfel la o dezvoltare armonioasă a trupului, cu o sănătate bună. Fotbalul, cel mai popular sport din lume, un joc complex, cu multe reguli, dar cu satisfacţii pe măsură, este tot mai îndrăgit, putând fi practicat de la o vârstă fragedă. Nu este un sport uşor, dovadă că pentru a obţine rezultate necesită multe antrenamente şi muncă depusă.

De aceea, am considerat că este necesar să abordăm şi să încercăm rezolvarea nevoii de mişcare de pe poziţii administrative şi mai ales practice, cât mai aproape de nevoile lor şi la standarde care să ţină pasul cu vremurile noastre. Astfel, ne ocupăm de Asociaţia Sportivă de Fotbal Diadema, unde 40 de copii şi tineri din localitate activează. Prin această mişcare sportivă cultivăm ideea învăţării şi perfecţionării acţiunilor colective, fără a lua în calcul faptul că orele dedicate sportului întăresc sănătatea şi sporesc starea de bine.

Staff-ul echipei:

• Preşedintele Asocţiei Sportive F.C.Diadema – Sandu Verneluş Dănuţ
• Vicepreşedinte – Bobe Florin
• Organizator de competiţii – Neagu Georgian
• Antrenor – Paris Nicolae
• Antrenor copii – Stancu Marius –Mădălin

De curând, Primăria Gherăseni oferă cu titlu gratuit un curs de karate pentru copiii până în 10 ani. Sala Căminului Cultural, dotată cu saltea specială pentru acest sport, este deschisă în fiecare zi de miercuri, pentru iniţiere şi instruire sub îndrumarea unui cadru specializat, sensei Stanciu Costin.

Conform HCL nr. 22/18.07.2016 Ziua oficială a comunei Gherăseni  se sărbătorește în fiecare an, în ultima duminică a lunii mai.